sâmbătă, 4 octombrie 2014

POTOS 2014, Taverna IRENE

Taverna IRENE și Otilia

Trebuie să vă mai spun de ce Potos a atârnat mai greu decât Skala Potamia, Limenaria ori Aliki.
Acum trei ani, în Potos, am mâncat un prânz la taverna IRENE.




O să tot găsiți referiri la taverna asta pe internet, m-aș mira să fie vreuna negativă. Aparent nu are nimic deosebit. E doar una dintre multele taverne care se înșiruie direct pe plaja din Potos. Imaginați-vă cărciumile (tavernele, dacă vreți) ca mărgelele pe ață și o punte de scânduri care le leagă (scuzați cacofonia), pășești din una în alta și doar modelul diferit de scaune / mese îți dă de înțeles că ai trecut dincolo. Așa că, dacă vrei să încerci un prânz ori cină la Irene, cască bine ochii la panourile unde poți citi numele localului și câteva dintre bunătățile cu care ești îmbiat. E posibil ca românca noastră de acolo să nu fie chiar pe potecuță ca să te întâmpine cu bună ziua, bine ați venit la Irene! Că tot veni vorba, să vă zic una-două despre Otilia. N-ai zice că-i româncă, după cum arată. Profil de grecoaică sadea, aș zice că putea fi nepoata Irenei Papas. Sunt ceva ani de când tot umple mesele cu consumatori la Irene. Am certitudinea că taverna asta e dependentă de fătuța noastră. Sper ca grecul proprietar s-o răsplătească pe măsura aportului ei la binele afacerii. Pare să fie întotdeauna acolo unde clienții au nevoie de ea. Știe tot. E atât de bună în ceea ce face încât nu-i trebuie decât două-trei indicii ca să știe ce-ai vrea să mânânci.

Otilia este unul dintre tinerii noștri care au plecat de-acasă. Dacă vi se pare că ar fi o chestie politică să știți că aveți dreptate. Este. Dacă aveți impresia că pleacă cei mai buni dintre tineri, cu părere de rău, iar aveți dreptate.
 Am terminat masa. Maia a vrut platoul ăla cu fructe de mare care, iertat să fiu, mie nu-mi spune aproape nimic. N-a fost deloc rău, numai că mi-am câștigat dreptul la următoarea alegere pentru următorii 7 ani.
Cu o bere grecească și două pahare de vin alb, numa bun la pește, a fost, în final, prânzul prea bogat pentru 2+1 pe care l-am savurat până la final. Nu plecați, ne-a zis Otilia, trebuie să mai aveți loc pentru o înghețată. E din partea casei.  Preț: 29,7 euro. Normal că n-aveți cum să știți dacă e mult sau puțin. Am pregătit bănuții și am lăsat,  pe bonul de casă, ceva mai mult. Învățasem că tradiționalul bacșiș e între 10 și 20%. În mintea mea minimul de 10% era prea puțin, 20%, după regulile bunului simț, putea fi oleacă ostentativ.
Otilia a cules, din ce-am lăsat, doar 30 de euro.
„E destul, mai veniți, nu-i așa? păi cum să nu venim?! Mai spunem și la alții... nu că aș avea vreun gând că la Irene ar pune de la ei. Doar că ei par să știe mai bine cum să mă scarpine în coarne și chiar aplică principiul ăla de comerț care zice că mai puțin de la mulți înseamnă întotdeauna mai mult decât mai mult de la unu-doi... A doua zi, am mâncat de 28 de euro și ceva, ne-a luat numai 25. La fel și zilele care au urmat. Așa-i că la modul ăsta nu-i deloc greu să-ți fidelizezi clienții? 

Ștefan, 
22.09.2014

5 comentarii:

  1. Ai ajuns pana la urma. Imi pare bine ca ai scris din nou, asteptam parca de prea mult timp.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Salut, Laure!
      Păi cum altfel?! Știi bine cum e. Ai, n-ai treabă, îi musai să tragi o fugă în Thassos (destinația ta favorită :-), Lefkada sau Corfu. Ori în oricare altă parte din Elada. Vor fi fiind multe alte locuri care să te atragă, turistic vorbind, însă grecii, pe lângă doza lor de istorie milenară (au de unde) mai adaugă un ceva. Aproape că nici nu-l conștientizezi, e ca o invitație fără rezerve în casa lor. Da' ce-ți spun eu, tu știi mai bine...

      Ștergere
  2. Regula bunului simt de la Irene, patrunde greu in turismul romanesc. Am la indemana un exemplu: de ani buni mergem la munte la o familie de la care cumnata-mea a achizitionat 2000 mp de teren , dar pe care nu a construit nimic pana acum . Terenul a ramas in administrarea fostului apropitar . Fâneață. De curiozitate am căutat pe internet și am găsit cam ce înseamnă 1/5 dintr-un hectar de fâneață. Cam 4000 lei pe an din cele 4 tone de fân ce se pot cosi de pe el la 3 coase succesive . Noi mergem la familia beneficiară, stăm câteva zile acolo și niciodată nu avem surpriza să fim surprinși printr-un refuz de tipul : "Nu este cazul să plătiți ceva pentru cazare ...doar noi suntem cei ce profităm de pe urma terenului din deal , nu ?" Eh....e greu ... Ai dreptate să spui, Bubule : voi sunteți zdraveni la mansardă ?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă apucă un oftat sincer, Piticule. Întâi pentru că, după cum arăți pe rândul 1, lumea ar putea să creadă că e numai o chestie de turism. Nu e. Dacă faci un efort minim și-ți lași câțiva neuroni să acceseze oarece întâmplări cu alte categorii de români puși pe căpătuială, care, mama lor, te-au cam țepuit și în alte ocazii, n-o să-ți mai fie așa greu să te cam lepezi de imaginea șablon, patriotardă, a românului de la țară (sincer îți zic, scrisesem inițial „țăranului român” dar mi-am zis că impactul psihologic ar fi fost prea dur pentru un alt șablon consacrat), ăla onest, curat la cuget și ospitalier. Fie că ar asuda mimând activități gen turism ori iese-n drum cu „produse tradiționale”.

      Ștergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere