sâmbătă, 5 martie 2011

BULINA ROSIE - Tu cum îți iubești copilul?

 


Cineva mi-a spus o poveste.
Sunt povești, după cum bine știți, care stârnesc furtuni de gânduri, de trăiri. De rememorări și îndoieli. De ce? Pentru că, de regulă, fiecare poveste are un tâlc, un fel de adevăr fundamental, la care ne raportăm și noi. Parcă regăsim acolo, în acel tâlc, un ceva din ce simțim, din ce-am trăit sau, chiar mai simplu, din ce credem noi că e un adevăr rupt din viață și despre care ne-am format de mult o părere clară.
Dar... mai întâi povestea.
Domnul X a reușit în viață.  Nimic inedit, mulți domni X sunt în aceeași situație. A învățat carte ori doar a trecut prin școală, a muncit, a furat sau a avut noroc, nu contează... sau, mă rog, chiar are importanță.. Poate că a contat mai mult, în viața lui, „să aibă” decât „să fie”.
 Are destui bani, are o poziție bună în societate. Nimic nou. Nevastă, copil reușit, fată tânără, dincolo de adolescență. S-a mai văzut. Fata are un iubit din adolescență. Părinții fetei nu agreează legătura. Nu le place băiatul și pace. Poate pentru că băiatul nu se ridică la standardele pe care părinții fetei le imaginează pentru viitorul lor ginere. Știu și eu? Nu e dintr-o familie suficient de bună, au o condiție modestă... Iarăși nimic inedit.
Fata, pe de o parte,  nu vrea să renunțe la dragostea ei, însă, pe de alta, nici nu vrea să-și supere părinții. Va avea un copil cu cel pe care-l iubește dar, din dorința de a-și menaja părinții, nu se va căsători cu tatăl copilului.
În ce lume trăim?! Părinții ăștia se întreabă, măcar o clipă, ce-o fi în sufletul propriei lor fiice? Unde se termină convingerea unui părinte că el știe mai bine cum ar trebui să arate viitorul copilului său ignorând ori, mai rău, interzicând dreptul acestuia la propriile alegeri? Există o linie care delimitează această convingere de dragostea de părinte pentru progenitura sa? La urma urmei, pot coexista aceste două trăiri în același plan?
Acum ceva ani, am citit undeva (sau am văzut la Tv, povestită de cineva) o poveste care m-a cutremurat.
În Palestina, ca în oricare alt colț al lumii, o adolescentă a trăit o poveste de dragoste cu un tânăr. Închideți ochii, vă rog. Rememorați ceea ce ați trăit și voi cândva ori trăiți chiar acum. Puține sunt momentele în care IUBIREA, în esența ei, ne înalță în așa măsură încât trăim senzația că atingem starea de bine și frumos cu mâna, cu sufletul. Acea stare în care ignorăm partea urâtă a existenței de zi cu zi, minimizăm răul și trăim intens ce ne este dat. Tinerii au trăit,  firesc, până la capăt, iubirea, împlinind și fizic dragostea lor.
Și tatăl ei i-a tăiat gâtul. Tatăl și-a ucis fiica.
În ce lume trăim?!

8 comentarii:

  1. Povetea asta a ta , Bubule , imi reaminteste de alte povesti asemanatoare aflate pe parcursul vietii mele .Nimic nu-i nou , la prima vedere dar orice poveste are particularitatile ei .Unii parinti isi iubesc atat de mult copiii incat nu se pot desparti de ei ;In alte situatii copiii nu-si vor lua zborul din cuibul parintesc de teama sa nu greseasca . Greseala parintilor este ca se implica mai mult decat e necesar in viata progeniturilor lor. Faptul ca se ajunge la crima din dorinta de a curma o iubire interzisa este o dovada de extremism incalificabil in zilele noastre . O iubire nu poate fi decat contemplata , stimulata , sprijinita sa capete conturul unei vieti implinite .

    RăspundețiȘtergere
  2. Intr-o lume mare , diversa Stefan ...
    Atat de mare si de diversa incat pot sa convietuiasca in acelasi cartier la cateva case unul de celalalt , familii ale caror parinti accepta neconditionat dragostea copilului lor pentru o persoana indiferent de conditie sociala , rasa , religie , cultura chiar si sex si familii care au stabilit deja prin promisiuni si strangeri de mana doar intre ei viitorul partener/partenera de viata al copilului lor in varsta de doar 3-4 ani.
    Atat de mare si de diversa incat unii copii , crescuti si educati intr-o anume paradigma , nu gasesc puterea necesara sa „sparga” bucati din ea si sa o inlocuiasca cu propria imagine despre lume si viata . Cea care li se potriveste . Ba chiar , daca unii dintre ei au deschiderea necesara sa evadeze din paradigma parinteasca , uneori sunt urmariti o viata de un sentiment de vina incredibil . Asa sunt controlati de catre parinti ....prin vina .
    Vorbim aici si de copii si de parinti , vorbim de prioritati , de educatie , de religie , de cultura si nu in ultimul rand de deschiderea mintii .Pentru tatal criminal din povestea ta era mai important sa nu fie dezonorat decat viata propriului copil .Desi suna cumplit ...in paradigma lui a facut ceea ce trebuia sa faca.
    Incerc sa nu judec ...desi e tare greu cand povestile spuse de tine descriu copii care au de ales intre a-si trai dragostea –asa cum frumos ai descris-o – si a nu-si supara parintii , desi ma ard degetele sa-i fac pe parintii aceia in multe multe feluri ...Incerc sa nu ma gandesc ca unor copii , crescuti si educati in acest spirit as putea spune chiar indoctrinati ...le este bine asa .Sentimentul ca au facut ce trebuia sa-si multumeasca parintii ii sustine si ii inalta .Pana la un moment dat...

    Am sa ma opresc aici pentru ca tocmai am realizat ceva ...fiul meu se pregatea sa plece in oras si l-am intors de la usa pentru ca nu-mi placea cum se imbracase. Desi fusese alegerea lui .
    Iti multumesc Stefan .

    RăspundețiȘtergere
  3. Răducule, îmi dau seama câte analize de caz s-ar putea face. Ori, mai bine zis, aproape că mi-e teamă să dezvolt un astfel de subiect. Sau... nu știu dacă teamă e cuvântul potrivit. Poate că mai nimerit ar fi să recunosc că e un subiect atât de greu încât chiar și cei cu patalama de specialitate o mai dau de gard uneori. Apropo, într-o conjunctură oarecare, discutam cu un psiholog o problemă legată de tema propusă, relația părinte / copil. Scos din cadrul teoretic, omul, tată de fetiță, recunoștea că, dacă în ce privește profesia poate afirma că are niște certitudini, ca părinte simte că lucrurile devin extrem de fluide.
    Știi, mare lucru ar fi să-ți limpezești, părinte fiind, din care punct dragostea pentru copil devine toxică, daunătoare pentru viața acestuia din urmă.
    Hehe... să-ți mai spun o poveste.
    Acum vreo 20-25 de ani, în blocul nostru locuia o familie numeroasă. Tatăl muncitor la fosta 23 August (casă de la sindicat, desigur), nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată treaz. Drept e că nu l-am văzut decât de vreo două-trei ori. N-am habar cu ce se ocupa mama, dincolo de faptul că turna într-una la plozi, știi cum se zice "anu' și găvanu". Aveau șapte sau opt la vremea aia.
    Într-o noapte le bate la ușă administratorul:
    - Victore, ai toți copiii acasă, mă?
    - Nu știu... îngaimă ăla, abia trezit din somn dar nu și din beție.
    În spatele lui se ițește și consoarta, cu ochii cârpiți.
    - Ia vezi, fă, zice Victor peste umăr. E toți?
    - ...unu, doi, trei....
    Nu ieșeau doi. Normal, de altfel. Pe cei doi îi culesese poliția dintr-o piață din Drumul Taberii. Când nu cerșeau de mâncare, mai șterpeleau de pe tarabe.
    Oare oamenii ăia își iubeau copiii?!

    RăspundețiȘtergere
  4. Teo Dora,
    Total de acord cu toate cele spuse de tine. Doar că nu mă pot împăca deloc cu paradigma aia care pune ceva, ORICE ar fi acel ceva, înaintea vieții propriului copil. Dacă mi-ar fi dat să port povara rușinii, orice formă ar îmbrăca aceasta, aș purta-o fără să ezit o mie de vieți, dar n-aș lua viața copilului meu. Mi-e greu să mă și gândesc la asta, darmite s-o și fac.
    Pe de altă parte, ți-am citit cu încântare comentariul. Puțin gelos, trebuie s-o recunosc. Înțelept și echilibrat. Nu știu dacă sunt reguli în acest sens, dar n-ar trebui să fie permise comentarii mai bune decât articolul în sine.
    Așa că eu îți mulțumesc.

    RăspundețiȘtergere
  5. Bubule ,
    pe tema dragostei pentru proprii copii se pot scrie biblioteci intregi . Depinde foarte mult in ce cultura ai fost educat , in ce religie , ce inseamna rusinea , stigmatul , dezonoarea pentru o persoana matura a carei odrasla a comis o fapta ce nu s-ar fi cuvenit .De cele mai multe ori cei maturi , parintii, se formalizeaza ...pentru ei conteaza ce cred altii despre fapta copilului si nu ce simte propriul copil in momentul acela . Este un soi de schizofrenie, o rupere de propria fiinta , sa poti ajunge la un act tragic .Prin act tragic inteleg nu uciderea ci si o binecuvantare refuzata a unei iubiri ce se doreste o relatie familiala.

    RăspundețiȘtergere
  6. Stefan, tema propusa de tine este una generoasa - dragostea parintilor fata de copii - n-ar trebui sa creeze mari dispute, nu?. Asa ma gandesc, cei care am facut copii i-am facut sa-i invatam sa zboare, nu sa le frangem aripile, chiar noi, cei care ar trebui sa-i protejam in orice circumstanta. Nu pot sa inteleg gestul tatalui, indiferent de cata dezonoare i-ar putea provoca fiul/fiica sa. Ar fi putut, ma gandesc, sa-l renege (desi nici asta nu-i o solutie), nu sa-i ia viata. Oricat m-as stradui, tinand cont de mediul in care s-a petrecut asa o drama (cultura, religie, spatiu etnic s.a.m.d.), nu pot sa-l inteleg pe acel om.. ce scurtcircuit s-a petrecut in mintea lui, ce declic i-a provocat nebunia incat s-ajunga sa-si ucida propriul copil?!...
    Accept ca oamenii sunt diversi, din foarte multe puncte de vedere, dar cred ca ceva ar trebui, totusi, sa-i uneasca; sa existe si asemanari, daca tot ne numim oameni cu totii: dragostea pentru copii. Eu.. as vrea sa pot lua asupra mea orice durere suferita de copilul meu, daca as putea, incepand de la cazaturile lui de omulet care invata sa mearga, pana la datul cu capul in tocul de la geam din neatentie, acum in prag de adolescenta. Nu pot sa-l privesc detasat pe acel om, pentru mine e un criminal si-atat. Iar nebunia temporara nu-i o scuza, doar o chichita avocateasca. Recunosc, am si eu limite, ce sa fac..
    In oglinda, n-am sa pot sa inteleg niciodata nici reversul, copii care-si bat sau ucid parintii. Gest condamnabil in egala masura.

    RăspundețiȘtergere
  7. Radu, mă-ntreb uneori dacă sentimentele pot fi educate.

    RăspundețiȘtergere
  8. Dane, m-am gândit să împart ideea de mai sus petnru că se aplică și la cele ce spuneai tu.
    Ca s-o parafrazez pe Teo Dora, oamenii sunt de două feluri. Oameni și oameni...
    Iată că există culturi care inhibă ceea ce ar trebui să primeze. Îmi aduc aminte ce-am simțit când mi s-au născut copiii. Mă întreb, ar putea alt tată să simtă altfel?!
    ...gata, nu mai vreau.

    RăspundețiȘtergere