O fi adevărat că și ăsta se termină la un moment dat?
Cum adică, să fie chiar așa, ca o găleată de apă pe care o bea boul până-i dă de fund?
Aș zice că am oarece imaginație, în sensul că pot să ating, oarecum, cu gândul, chestii pe care nu pot pune mâna. Dar timpul?!
La o adică aș putea gândi timpul ca pe un cearșaf pe care stăm toți, toate, orice ar putea exista în modul finit, de la molecule, gâze, copaci la maimuțe, oameni și chiar planete, Univers. În fine, toate cele care sunt. Poate că vom fi fiind cam înghesuiți pe cearșaful ăla, mă gândesc. Poate că o fi chiar o oarecare dispută pentru peticul meu, tău de cearșaf, cam cum m-am luat eu în coarne cu niște bulgari pe plaja de la Kalithea care mă agresau, încercând să acapareze din alocația mea, dacă pricepeți ce vreau să zic.
Poate că Cineva, acel Cineva care le-a orânduit pe toate, ne va fi dat fiecăruia câte-o feliuță de timp, predefinit. Iar strădania unor hrăpăreți de a se înfrupta din bucățica altuia e perfect inutilă.
Poate că undeva, în nedefinit, în neființă, e o coadă lungă de suflete care așteaptă să fie. Și, firesc, oarecine dintre noi, cei care suntem, trebuie să le cedăm, într-un moment scris de mult, bucățica de cearșaf cu care am fost dăruiți cândva, când ne-am născut.
Poate...
Ștefan,
16.03.2026
