Statul Sferă

 

Au fost momente în care, mărturisesc, n-am mai putut continua să citesc știrile referitoare la azilele… tot caut un cuvânt care să le descrie, altul decât cele deja spuse, scrise, vorbite. Pentru că cele deja utilizate mi se par, pe măsură ce trece timpul și tot apar documente, mult prea ușurele.  Mă gândeam la „…abjecției umane” ori „ azilele lui Dante” (hm, pare neinspirat, ca un alint). Lagăr, Auschwitz, etc. 
Mă împrăștii în mai multe gânduri deodată.
Nici nu știu dacă voi reuși să fac ordine acolo, abia răsare unul că se ițește, intempestiv, un altul. Poate că n-ar strica să încep cu o concluzie, apoi să înșir argumente.
Ori să pun boii la jug mai întâi. Până la urmă, oricum e bine câtă vreme reușesc să expun tot ce mișună acolo unde se nasc gânduri.
Ne confruntăm, încă o dată, cu Statul SFERĂ.
Aș paria că am mai descris pe-aici, pe undeva, ce vreau să zic cu enunțul ăsta. Da’ nu-i bai, reiau.
Statul Sferă este organismul cocoțat bine mersi pe contribuțiile noastre cetățenești, bugetul, la o adică. Ba nu numai contribuțiile noastre ci tot ce înseamnă avuțiile naționale, veniturile din interior ori din afară. Caracatiță este deja un cuvânt consacrat și, desi uzitat până la epuizare, mă tem că, totuși, e termenul cel mai aproape de înțelesul corect.
De-ar fi să creăm o altă imagine, eu m-am gândit la sferă, acel corp geometric perfect, elegant, fără colțuri și asperități. Nu ai de unde s-o apuci. Imaginați-vă sfera asta plutind într-un câmp mai mult ori mai puțin amorf, frumos delimitat de hotarele noastre de la sud la nord și de la est la vest. Câmpul ăla cu de toate, țara „de la margine de mare / unde valurile fac noduri albe, ca o barbă nepieptănată de crai”. Țara cu bogății văzute și abia bănuite, cu oameni frumoși și buni… pardon, cu oameni de toate felurile, bună parte dintre ei suficient de neștiutori  încât să pună mâna voinicește la întărirea sferei. Ah, dar hai să încercăm să devoalăm oarece mecanisme ale sferei. La drept vorbind, nici n-o fi mare filozofie, Statul este exact ce sugerează enunțul, adică toate acele organisme declarativ organizate și funcționând în beneficiul oamenilor frumoși și buni… pardon! iar am dat-o de gard! Mă rog, niște milioane de oameni care au avut norocul să se nască aici. Sfera pe care-o văd eu este modelul de auto-organizare a Statului, cu tot ce ține de dumnealui, parlament, ministere, prefecturi, poliții, consilii de toate felurile, agenții, comitete și comiții, și altele, altele, altele, Domnul le-o ști pe toate! Dacă tu, cititorule, n-oi fi avut niciodată treabă cu niciuna dintre aceste tentacule ești, fără îndoială, un om fericit și cu mintea neagresată de interacțiunea cu Ei. Dacă, însă, într-o zi umbrită de ghinion, a trebuit să treci pragul uneia dintre ele, vei ști bine ce vreau să zic.
Din câteva nefericite ocazii am tras concluzia (fără effort, a venit complet spontan) că în manualul de funcționare a Sferei sunt statuate măsuri destinate exclusiv apărării membrilor proprii împotriva agresiunilor populației, acei oameni fru… ptiu, fir-ar! mă rog, oamenilor care se tot amăgesc că au drepturi cetățenești. Ăilalți, adică, v-ați prins, ăia din afara sferei. Că, uite,  am uitat să menționez un alt organ al Statului, unul atât de important încât chiar mi-e jenă că mi-a scăpat: Partidul.
Partidul e-n cele ce sunt / și-n cele ce mâine vor râde la soare…
Ei bine, Partidul este responsabil pentru dialogul cu, mă rog, oamenii.  Aburire, mai pe românește. Procedeul acesta este studiat, analizat, dezvoltat în laboratoarele Partidului astfel încât cei dinafară (a sferei, se-nțelege) să înghită, de preferință nemestecat, abureli fără substanță care să le dea impresia că și ei contează. Că au drepturi, că trăiesc bine, că doar cârcotașii dușmănoși nu recunosc viața bună în care se scaldă nația noastră. De-ar fi să găsim un loc în care se plasează Partidul, n-aș ezita să-l așez, seniorial, în centru. De-acolo se nasc toate cele organe și organisme care se așază, geometric, de jur împrejur, desăvârșind Steaua Morții. Să mă iertați, paralela s-a impus de la sine.
Tentacule eficiente, cu roluri complementare, ba apărându-se, ba atacând.
După cum știți, când și când câmpul mai mult sau mai puțin amorf generează câte-o undă de șoc. Se ivește, greu, îndârjit, câte-o revoltă care nu cedează. Sfera se apără cât poate, trage cu cele din dotare dar, mama lor, niște oameni cu adevărat frumoși și buni nu se lasă! Se zbat, ocolesc, se apără la rândul lor și, complet nepotrivit pentru imaginea Sferei, strădania lor clădește ba o clinică, ba un spital, ba alte cele din care Sfera nu poate. Ori nu vrea. Ori nu știe. Pentru că, am uitat să vă spun, Statul Sferă nu mai e de mult locul oamenilor competenți ci cuibul netoților, impostorilor, hoților dintre care, desigur, se aleg cei mai buni, Doctorii. Că doară vor ce merită, nu? „ vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi...”
Săracu’ nenea Iancu, oare de câte ori s-o fi tot răsucit de pe-o parte pe alta? 
Acuma, faceți o sforțare și gândiți niște Sfere mai Mici în burta Sferei cele Mari. Hai că nu-i greu! Cam cum ar fi Sfera Voluntari lângă Sfera București. Și multe, multe alte Sfere.
Oare v-am spus? Sferele, în cvasitotalitatea lor, se hrănesc cu bugete, terenuri și, în alt plan, cu noi înșine. Cu sufletul, viața și răbdarea noastră. Din ăstea din urmă Ei mizează pe primele două și, de vreo 30 și ceva de ani, le iese. Sug și sug și sug până ce se termină vlaga, și sufletul, și viețile noastre. Atât de mult s-au învățat cu procesul încât nici nu se mai gândesc cum ar putea fi dacă, doar dacă, ni s-ar termina răbdarea înaintea vieții.
…………………………………………
Cum vă imaginați Sfera Voluntari?
Nimic original, dacă mă-ntrebați pe mine. Un element central, definitoriu (ghici cine-o fi?) și niște tentacule cu rol executiv. Deasupra, firește, Partidul. Nu fiți naivi, e încă valabil, Partidul e-n toate. Sfera Voluntari, Mica Stea a Morții, trage acum cu tot ce are. Chiar și cu petarde, mai penibile decât penibilul.
Despre zbaterile și vehemența Micii Sirene Blonde cred că ar trebui dezvoltat un capitol separat. Desi nu am nici un dubiu că apărarea Pandele-Firea, disperata lor apărare, ascunde spaima că lucrurile ar putea merge mai departe decât sunt în momentul de față. 
Nici nu mă întreb câte „schelete” or avea ci, mai degrabă, unde le-or fi îngropat.
Altminteri, dacă mă siliți s-o spun, tare mă tem că toate anchetele se vor încheia cu o urecheală părintească și, cel mult, cu o scatoalcă educativă după ceafă: „de data asta te iertăm da’ promite că altă dată nu mai faci!”. 
Că doară să nu uităm cine face anchetele. Ăia care până mai ieri sufereau de cataractă și blândețe maximă.

 

Ștefan,

12 iulie 2023

Terapia bunului simț

-Bună ziua, îi zic.
Omu’ studia atent o hârtie, talonul unei mașini mai exact. Absorbit de treaba pe care o făcea, intrarea mea părea că l-a deviat de la acel proces mental adânc și, fără îndoială, important. Așa că a ridicat privirea pe sub sprâncene, nu știu dacă vi-l imaginați, n-a ridicat capul decât vreo 4 grade. Genul ăla de privire pe dedesupt  care trebuia să-mi dea de știre că-l cam deranjez.
N-a răspuns la salut, a schițat numai o înclinare de vreo 2 grade din alea 4.
Eu am lăsat să treacă vreo 2 ori 3 secunde, să-i dau omului timp să ajusteze tendința asta de comportament superior-agresiv. Răgazul n-a avut efect, reacția lui n-a fost un răspuns decent la salut ci doar a născut următorul pas al interacțiunii.
-Da, zice omu’, ce este?
Cred că ar fi mers și un semn de exclamare după cel al interogării pentru că n-a fost o întrebare și-atât, cum ar fi „îți place șaorma?” ori „da’ tu câți ani ai?”. Nu, era în tonul interpelării și o componentă care trebuia să-mi arate din capul locului care e raportul dintre noi. Adică ar trebui să am o treabă mai importantă decât cea în care este el introdus cu totul și, oricum, să nu am dubii, el e persoana care mă ajută iar eu sunt persoana care are nevoie de ajutorul lui. Asta pune lucrurile într-o relație de boier contra slugă, de individ care poate versus celălalt lipsit de puteri, de tip tare contra ăluilalt care-i vai de capul lui. Mă rog, într-un fel, transmite informația că el e deștept iar eu cam tâmpit.
De cele mai multe ori primul meu impuls e fix ca-n fizică, știți voi, aia cu acțiunea și răspunsul pe măsură. Tot de atâtea ori îmi reprim tendința de a-l pune la punct printr-o mârlănie mai groasă decât a lui. S-a văzut că, fiind domeniul lui, e greu să-l bați. Așa că îl privesc drept în ochi, adopt intonația  și atitudinea de individ educat și cu bun simț și-i expun, civilizat, chestiunea. Cum mă așteptam, omu’ nu-i pregătit pentru zona decentă de dialog așa că aplombul lui se diminuează, ba chiar ridică destul capul cât să mă privească direct. Mai mult, în răspunsul său ulterior a făcut destul loc la o anumită bunăvoință cât să dea conversației o notă de dialog firesc. Păi așa da! gândesc satisfăcut. Mi-a plăcut să cred că, dacă a fost o confruntare, l-am dovedit. Am 1 la zero.
Nu mi-a fost prea greu, cunosc binișor genul, e categoria de atitudine încadrabilă în ceea ce numesc „sindromul portarului de la spital”. Îl știți și voi, fără învoială, e nenea ăla care-i privește superior pe toți cei care trebuie să treacă de postul lui de gardă, nevoiți fiind să-i explice unde merg și de ce. Nenea, pe care nu-l putem suspecta că-i din cale-afară de educat, privește depreciativ pe oricine și le transmite neechivoc pe ce poziții se plasează fiecare în acest raport conjunctural. Doar că acolo, în umbra cabinei de la poartă, de cele mai multe ori lucrurile se reglează cu o șpagă.
Doar vreo oră mai târziu, când încă nu-mi trecuse de tot euforia succesului, iacătă-mă-s într-o altă minunată situație să aplic același tratament unui alt bolnav de grobianism. Scena: parcare de hipermarket. Personaje: el, pitecantrop la volanul unei mașini de mașini staționată-n drum și celălalt, un nene în uniforma celor care fac pază pe-acolo.
Și, mai pe la mijlocul acțiunii, domnul Eu.
Paznicul îi atrage atenția pitecantorpului că nu are voie să staționeze pe calea de acces auto, „sunt locuri goale în parcarea gratuită, slavă Domnului!”
Pitecantorpul n-a părut să aprecieze sugestia paznicului așa că a răspuns într-o manieră specifică personajului pe care-l joacă și trăiește zi de zi. Ripostează prompt cu o trimitere la morții paznicului. Paznicul, descumpănit, nu prea știe de unde să apuce situația așa că-l întreabă de ce-i vorbește așa, că el i-a vorbit civilizat.
„De p... mea și morții mă-tii, dute-n ...” zice pitecantropul, și, de-ar fi să fiu mai exact, ar trebui să mai umplu cam un rând și jumătate cu puncte-puncte.
În faza asta a poveștii lumina cade pe mine, presonaj care intră-n film fix la punctul culminant și taman ca să rezolve tărășenia.
„Omul ăsta, îi zic pitecantropului arătând spre paznic, își face doar datoria”.
Imaginați-vă scena, eu calm privindu-l în ochi pe interlocutor, vorbind cu tonul liniștit și liniștitor, al celui sigur pe el. Atitudine verificată, aplicată cu succes pe creierii multor sărăcuți agresivi.
„Așa e în slujba lui, consemn că nu staționeze alte mașini decât cele autorizate...”
Nu apuc să termin.
Nu-i nevoie să vă explic. După cum știți, nu întotdeauna terapiile aplicate bolnavilor au efect pozitiv. Ei bine, n-a mers. Am ieșit din scenă cu certitudinea că, uneori, tratamentul ăsta cu extras de bun simț și decență nu face decât să amplifice delirul grobian al omului din cavernă.
Dezamăgit, firește, mi-ar fi plăcut să am un scor bun azi.
Nu mi-a ieșit decât un 1 la 1.

 

Ștefan, 19 iunie 2023 

Vacanță

 

Asociată definitiv cu starea de bine. Aș plusa zicând că e chiar starea de bine valorizată maxim, dacă mă-țelegi, pentru că vor mai fi fiind și alte împrejurări în care ți-e bine.
Mă încearcă tentația să nuanțez intensitatea stării. Am putea discuta de  „nu-i rău”, „binișor”, „bine” spre valori gradual ridicate cum ar fi „mai bine”,  „foarte bine” ori „tare bine”. Când ai noroc, poți zice că trăiești stările de tip „excelent” ori „nemaipomenit”.

N-am mai scris de mult despre vacanțe. Odinoară o făceam pe un site dedicat, încercând să redau cât mai fidel informații care ar fi putut folosi și altora. N-am mai făcut-o, motive personale, nu e important.
Revenind, starea mea de bine, indiferent de nuanța valorică enunțată mai sus, e legată primordial de „acasă”. Adică, vreau să spun, acel motto pe care l-am desemnat ca fiind deplin relevant pentru această pagină de web nu este deloc un enunț gratuit.
„...acolo unde sufletul tău se așază confortabil în el însuși”.
Inițial m-am gândit să scriu în aceeași manieră în care o făceam de obicei. Despre vacanțe, vreau să spun. Zugrăvind așteptările, frigurile pregătirilor, cumpărături ori stors creierii ca să evităm regretele că am uitat ceva acasă. Apoi „mi-a trecut”. Mai bine lasă, mi-am zis, o să te pierzi în detalii care-s fără importanță raportate la ce vrei să spui cu adevărat.
Să ne înțelegem, poate că v-ați prins deja, ce urmează e un elogiu. O valorizare personală pe care, din perspectiva locurilor în care mi-am petrecut vacanțele de-a lungul timpului, e cu adevărat unicat.
D&P House. Thassos, Chrysi Ammoudia.
O găsiți, de-o fi să fiți curioși, pe diferite site-uri de profil. Sunt nițel nehotărât, oare cum s-o descriu? Descrieri și poze veți găsi și pe site-uri. Numai că celui care nu a fost încă aici și nu a cunoscut gazdele, Perita și Dimos, informațiile de acolo nu-i vor spune mai mult decât alte informații de pe alte pagini similare, cu alte oferte de găzduire.
Prin septembrie anul trecut mi-am zis că D&P House e un loc numai bun să petrec acea săptămână de vacanță de final de vară. Pozele arătau îmbietor, prețul nu era deloc rău. Părerile „foștilor” (știți ce vreau să zic) erau, toate, laudative. Și uite-așa am trăit o experiență de vacanță pe care intenționez s-o repet, dacă am noroc, mulți ani de acum încolo.
Locul ăsta mă încarcă pozitiv. Sentimentul că sunt acasă e covârșitor.
Dar nu e numai locul. Nu e numai spațiul. E modul în care gazdele au imaginat că pot încălzi sufletul celor care le trec pragul prin amenajări și dotări.
Dar dincolo de toate astea este căldura. De fapt, vă asigur că raportul relațiilor dintre ei și oaspeți depășește cu mult cadrul turistic. Veți simți, din primul moment, că veți fi primiți ca prieteni dragi pe care i-au așteptat cu nerăbdare. Și uite de-aia m-am grăbit încă de acum un an să rezerv o perioadă pentru acest an. Ba chiar două, că n-o fi foc!
„ok, îmi zice Perita. Când să fie?” „Păi tot septembrie, zic, că e timpul din an în care vremea e perfectă iar apa mării încă destul de caldă”.
Surâde afirmativ, la fel gândește și ea.
„Bun, zic dar de n-o fi să pot ajunge, cu cât timp înainte trebuie să te anunț?”
„Nici un timp, zice, nu poți veni și gata!”
„Păi... bâlbâi eu, nu trebui să știi și tu, să disponibilizezi intervalul pe site?” „Nu-ți bate capul zice”.
„Cum adică?”
Dă din mână minimizând, ca să-mi fie clar „So, what?! o să rămână o săptămână liberă, nu e important”.
Așadar, de-o fi să vă placă ce-mi place și mie, adică un loc ca acasă și gazde prieteni calzi, pe lângă o zonă de vis, atunci D&P House din Thassos, Chryssi Ammoudia este locul ideal. E de bine în grad de „nemaipomenit”.
O precizare: să nu încercați să rezervați primele 10 zile din septembrie. E tabu!

Ștefan, 10 iunie 2023

Printre oameni, în autobuz

 -          ...că io i-am spus dă ’eri, ăăă, de-a...seară ne’esti-mi, ăăă, treb’e să fii deștept, dreacu, că-i plină lumea de tâmpiți!! 
Vorbele-i ies nițel poticnite însă tonul e al unui om convins că tot ce spune e plin de miez. Ba mai mult, e peste poate de inteligent. Ca mai toți cei aflați temporar ori aproape veșnic în situația lui, simte că abia acum adevărurile îi stau la îndemână. Plutește un nor de jur-împrejur, motiv pentru care ăilalți iau ceva distanță. Pe bună dreptate, damful individului nu încurajează pe nimeni să stea aproape.

-          ...i-am zis, păi știi tu ce-o să fie mâine în supra...supre.. aia...market?

Tanti care i-a căzut victimă privește intens pe geam. Autobuzul nu-i prea aglomerat dar nici pe departe gol. Aș zice că-i atât de plin cât poate fi pe la ora 3, poate 3 jumate după-amiază.

-          Nene, da’ nu poți să te ții? e revolta unei puștoaice mai îndrăznețe care-l admonestează  pe amețit. Nu vezi că deranjezi pe toată lumea? Vezi-ți d-ale tale și lasă lumea-n pace!

-          Hîc! las, las... da’ ce fac?! mai mormăie ceva fără înțeles și trage mai abitir de agățătoare.

Pentru o vreme pare concentrat pe echilibru dar, firește, nu-l ține mult. Drept e că nici șoferul nu ajută, o fi la orar și nu tândălește pe drum. Așa că echilibrul individului e afectat de amândoi factorii, șprițul de dinainte și slalomul de-acum din trafic. Hîc! sughiță iară și cercul se mai lărgește nițel. Că nu-i doar damful, dacă mă-nțelegi, e și protecție, poți să știi cât mai ține ăla consumația înăuntru, Doamne feri?! Acu’-acu’ te pomenești c-o externalizează!

Se eliberează un scaun, unul dintre cele duble. Omu’ se precipită satisfăcut și-l ocupă. Are o tovarășă de loc între două vârste care, pare-se, e prea obosită ca să renunțe la scaun ori, cine știe, o fi călită de-acasă și o beție de nivelul ăsta n-o dezechilibrează.

-          ... am fost cu un to’arăș, ăăă, nu-l mai văz’sem de fro șapte-opt ani. Pauză, pare să socotească și vine apoi cu precizări: ba mai mult, că abia se măr’tase fi-mea, stai... cre’ că zece...

Doamna antrenată nu pare interesată, așa că omu’ atacă direct.

-          Da tu de unde vii?

Doamna se-ntoarce pe jumătate spre el, nițel ofuscată, nițel amuzată. Ne-așteptam cu toții la una din două, ori îl ignoră ori îl tamponează dur, poate-l descurajează.

A ales a treia.

-          Păi nu mă vezi? Obosită, trei sacoșe la picioare, de unde-aș putea veni? De la dans?

Pauză pentru efect.

-          De la muncă și cumpărături, că mâine-poimîine e Paștele, nu?

-          Aha, păi nu i-am zis io ne’stii, tre’ să fii deștep’ că proști e peste tot! I-am zis aseară, ăăă,  mâine io mă duc la supra... sur.. aia, market, da’ nu mă duc ca prostu la 11 ăăă, mă duc chiar când deschide. Tre’ să fi’ deștept!

Clatină cu înțeles din cap apoi îl lovește o revelație: „nuu! Nu când s-a măr’tat fi-mea... ăăă, când s-a măr’tat fi-sa! Iote, cre’ că-i zece ani pă puțin.”

Mai sughiță odată și, pentru o vreme, se  uită pe geam.

-          Păi când ieși la pensie? zice reluând dialogul. Mai ai? Iote și mata laa... anicipații ăia, cum să zic, ăștia de tot iese înainte... da’ unde lucrezi?

Doamna tace.

Omu’ bâțâie iară din cap, ai zice că a descoperit iarăși un adevăr dacă nu cumva o fi doar o dificultate obiectivă de a-și ține dovleacu’ ferm.

-          ...aaa, de la supra...supre... aia market zici că vii? păi și io... ai dreacu’ tâmpiți! m-am dus fix când au deschis ăia... ce să 'ezi, lume puhoi! I-am zis ne’estii, soro n-o să crezi câtă lume... la ora aia! Bă, da’ proastă lume! ...n-ai loc de idioți!

De la o vreme tace.

Nu mă pot abține și întorc capul, doar atât cât să-l zăresc moțăind. Doamna a pus o sacoșă între ei, nu strică o protecție.

Am coborât unde aveam de coborât. Omu’ a rămas pe locul lui, legănându-se ba în față, ba în lateral, ba căzând în somnolență, ba tresărind din moțăială, enunțând câte-un adevăr decisiv.

-          ... zece? pă puțin... da’ proști mai e unii... 

 

Ștefan,
14.04.2023

Alți speciali, la semafor

 

Mă-nvrednicesc, de câteva ori pe săptămână, să ies la ceva „mișcare” primprejur. Nu vă-nchipuiți că e vreo chestie doldora cu  atribute sportive, fizice. Singurul lucru cu care mă pot lăuda, în afară de ieșitul din lâncezeală, e că nu mă plimb lălăit. Știți voi ce spun, încerc să țin un pas alert că alergatul nu-mi e chiar la-ndemână. Zice-se că plimbarea de genul „grăbit” e taman nimerită ca să-ți activeze mușchi și funcții cu oarece importanță în organism.  Aș putea trăi bine mersi și lenevind dar lumea zice că mișcarea îți prelungește viața. Personal, aș putea fi de acord dacă plimbarea asta nu s-ar produce în mijlocul unui oraș îmbâcsit de praf și exces de noxe de tot felul. Că doară miile de țevi de eșapament scuipă ce au de scuipat fix la nasul nostru, cum bine se știe. Așa că, judecând drept, tare-aș opina că aș fi mai protejat de mizerii stând relaxat în fotoliul din sufragerie. 
În fine, hai să zicem că, totuși, plimbarea e un câștig.
Tot câștig ar putea fi veșnicile polemici pe care le port cu partenerul de ieșeală. E o stare interesantă de lucruri, eu, cum bine mă știți, nu mă dau în lături să am câte o părere despre orice. El, că nu v-am spus încă, a ajuns la limita de sus de suportabilitate așa că orice-aș zice eu despre orice, el e „de invers”. 

Eh, nici n-aveam de gând să vă vorbesc depre asta, fir-ar să fie! Trebuie să mă mai controlez, nu-i deloc benefic să bați câmpii decât dacă vei fi având de zis ceva cu miez la final. Altminteri vânturi apa prin ciur doar de dragul vorbelor! 

În fine, să trecem...

Azi ne-am pus de acord cu privire la vreo două subiecte. 

Primul a fost că Iordănescu cel mic de la Naționala cea mare a găsit o mărgică. Ba, dacă ne gândim bine, chiar două. Lucru pentru care el și unii dintre băieții din echipă sunt mândri precum găina babei. De fapt, eu și opoziția am ajuns la concluzia că fotbalul nostru, ăla care a trăit vremuri atât de frumoase nu cu mult timp în urmă, suferă, încet dar temeinic, o involuție ca de la cal de curse la gloabă de ham. Și, după o analiză adâncă și plină de miez, amândoi l-am scutit pe vremelnicul antrenor al Naționalei de vina exclusivă a degradării fenomenului fotbalistic de pe la noi. Mă rog, discuție lungă și largă. Nu mă dau în lături de la o șuetă cândva, de-oți fi amatori.

Al doilea lucru la care am bătut palma, consensual, s-a petrecut fix pe drumul de întoarcere, la o intersecție. Semaforizată, ca să știți. În trei timpi. Adică, mai clar, banda a treia de lângă ax e pentru cei care așteaptă să facă stânga iar semaforul e setat într-o a treia fază de permisiuni. E complicat cum am explicat? Sper că nu, altminteri ori eu nu-s destul de inteligent ori voi nu sunteți în cea mai bună formă.

Ei, și uite cum stăm noi cuminți pe trotuar, așteptând verdele să traversăm. Regulamentar, pe zebră, se-nțelege.

Filmul:

Puhoi de mașini vin din stânga și se varsă către înainte, așa cum e legal și corect. Noi bâțâind de pe un picior pe altul. Acolo, pe banda a treia, cum vă spuneam, șir gras de mașini așteaptă timpul trei al semaforului, ăla care le dă voie să meargă în drumul lor, adică la stânga. Pricepeți, da?

Ei, și uite-l pe el, „specialul de trafic” din B-666-YIY. Mnealui conduce un SUV negru botezat într-o cristelniță specială cu (numele) numărul de mai sus. Iată, așadar, atribute suficiente ca să pricepem cu toții că lui nu i se aplică de-a valma și riguros regulile după care trăim noi ăștilalți, comuni și banali. Nu, el e în altă clasă, aceea care se bucură de unele ajustări la restricții și bonusuri de la viață.

Mnealui, cum s-a văzut numa-ndată, voia să facă stânga doar că nu-i conveneau condițiile de fapt. Pe banda aia, pe care ne-specialii banali se încolonau conștiincios, se adunaseră prea multe mașini după gustul lui. Așa că se angajează pe banda doi, „mimează” că ar merge drept înainte, depășește astfel întreaga coloană de pe banda trei, depășește chiar și zebra pietonilor și se poziționează voinicește în pole-position așteptând verdele pentru stânga. Precis, dacă ar fi permis un control mai intim, s-ar constata că mnealui e dotat cu două ori chiar trei perechi de ouă. Ori, dacă nu el, atunci tac-su.

Ei bine, io și opoziția ne-am pus de acord să inițiem o petiție printre ăștia de-alde noi, banalii. Propunem un proiect de lege care să permită unui număr maxim de patru (4) participanți la trafic, banali, depășiți cu tupeu și maximă nesimțire în situații de acest gen, să coboare din mașini echipați legal cu câte-o bâtă dintr-un material adecvat și să remodeleze dizainul bolidului special al posesorului de două-trei perechi...

Putem accepta amendamente, firește. E posibil ca unii oameni să observe că nu bolidul se face vinovat de nesimțire ci cele două-trei perechi de...

După ce am epuizat discuția despre caz până ce subiectul se diluase destul, ne-a venit în minte o chestie care ne scăpase.

În intersecția aia sunt montate puzderie de camere de luat vederi! Puneți voi ghilimelele, n-or fi puzderie dar, în context, sunt atât de multe încât mi-e greu să cred că o muscă s-ar încumeta să treacă pe roșu și să nu fie observată pe înregistrări. Și-atunci io și opoziția am reușit să reîncălzim subiectul, întorcându-l pe câteva părți.

Prima parte – oare care ar fi rolul acestor camere? Sunt puse acolo ca să ce? Doar ca să fie cheltuiți niște bani de-ai mei, ai tăi, ai celor mulți, bani publici adică? Derivație la subiect, știm noi cum se cheltuie banu’ public... și să te ții discuție pe temă adițională!

A doua – oare camerele astea, puse ele în sistemul specific, oferă imagini întru înregistrare? Dacă da (că așa s-ar putea crede) la ce-or servi oare acele imagini?! Paranteză „crezi că se uită cineva la ele?” întreabă opoziția.

A treia – parcă ieri-alaltăieri ne-au scos ochii alți „speciali”, legiutori de felul lor, că astfel de nesimțiri tupeiste (nu cred că-i pleonasm da’, chiar de-o fi, lasă-l așa, sună binișor) vor fi amarnic pedepsite, stai că le arătăm noi lor! Iote taman prilejul potrivit s-o facă. 

„Mai zic odată, crezi că se uită cineva la filmele alea?! zice opoziția. Și, dacă s-o uita, crezi că n-or avea și ei grijă să bage de seamă cine-i personajul? Că, vorba aia, nu te-apuci să dai cu pietre-n câine decât după ce afli cine-i stăpânul, nu?!” 

„Eh, zic. Atunci, dac-așa stă treaba, io zic că se aplică propunerea de proiect de lege.”

Aferim! 

P.S.

Vă veți fi dat seama că scrierea de mai sus e doar un pamflet.
Cum e bine știut, aici vin în vizită doar oameni extrem de inteligenți și am deplină convingere că veți fi priceput, nici vorbă ca între mine și partenerul de mișcare să fie vreun dezacord...

 Ștefan,

02.04.2023