Mergem la ai mei.
„Iau și un cozonac?” Ăla
micu’ face fițe la încălțat iar eu alerg cu încălțările după el prin casă. Frățioru’ăl mare se
oferă să mă ajute, nu, mersi, lasă-l să zburde, pun eu mâna pe el! Întrebarea
nevestei pică destul de nepotrivit, asta
e chiar problema ei, la o adică. Îmi stă-n gât să-i zic că n-are decât să ia,
dacă e „bazată” și rupe concurența. La masa de
Crăciun suntem toți ai noștri. Cozonaci vor
mai fi, care de care mai crescuți, mai pufoși și mai vrednici de aprecieri. În loc de
asta, preventiv, îi zic că nu e cazul, face mama cozonaci și n-o să ne mai omorâm cu dulciurile
după ce umplem instalația cu de-ale
porcului.
