duminică, 5 iunie 2011

SISTEMUL - gâlceavă

Partea IV

Deschide ochii, respirând ceva mai ușurat. Își dă seama că abia acum gândește cu adevărat.
„Ce idiot! Unii se îneacă-n baie iar tu te-ai găsit să sfidezi o furtună pe ditamai întinderea de apă” își zice.

Lasă... o să aprindă mâine o lumânare la biserica de lângă casă. Unii zic că ajută. Cine știe cu adevărat?! Rău nu poate să facă, nu-i așa?
De obicei e floare la ureche să urce barca pe portbagajul mașinii. Acum îi pare că cele 30 de kilograme s-au dublat. Obosit, desigur. Și mai e și pustiul ăsta de vânt care nu se potolește. Ploaia nici nu mai contează.
Pune barca pe mașină și pleacă spre casă. Pe drum, oboseala îl încearcă, perfid. Pe mă-sa, n-o să ațipească la volan după ce a fost la un pas să fie hrană la pești. „Hehe, dac-ar fi dreptate pe lumea asta, ai fi meritat-o, nenică! Răzbunarea ciortanilor!” Râde zgomotos, gândindu-se că chestia cu răzbunarea putea să fie un titlu de ziar tembel. Ziarul,  nu titlul.
Se ciupește, își dă palme și cântă. E arsenalul mijloacelor antisomn la volan. Noroc că nu-i trebuie mai mult de o oră să ajungă „la depou”. Adică acasă la conu’ Leonida, locul unde-și cazează barca.
Conu’ Leonida e la locul de muncă. Nu departe de casă.
E optimist din fire.        
Floricel, filozoful de serviciu, zice că e alb la suflet ca o cămașă proaspăt spălată întinsă la uscat. Conu’ Leonida e mai mult decât pozitiv. Nu prea se lasă el măcinat de gânduri rele care nu-i dau pace. Pe lângă el, se mai stârnesc  adieri grele, purtătoare de ranchiună. Ca-n viață, la o adică. De obicei dezamorsează starea cea apăsătoare cu o remarcă plină de spirit. Lumea râde, supărarea se stinge. „Fericit cel aducător de pace!”, ori cum o fi citatul ăla...
Floricel trage dreapta, la prăvălia conului Leonida. E-n drum spre „depou”. Încă mai picură, însă urgia a trecut.  Coboară din mașină surâzând, convins că povestea lui, încercarea teribilă prin care a trecut, o să stârnească o binemeritată compasiune. Și un fel de „slavă Domnului că ai scăpat”! N-a fost să fie. Conu’ Leonida nu e în apele lui. Incă n-a trecut amăreala întâlnirii lui cu Sistemul.
Nu i se-ntâmplă prea des, dar și când e supărat...
-          Știi ceva?” îi taie el cheful de povești lu Floricel. O să-mi fie milă când o să faci apoplexie la coadă la nesimțiții ăștia de la pensii. Când o să vezi cum își bat ăia joc de tine iar tu n-ai cum să te aperi. Mai lasă-mă cu povești de vacanță, cu peripeții de pescar aflat la relaxare într-o barcă!!”.
Nu-l privește în ochi pe Floricel. Trântește o cheie ca să dea greutate celor spuse și intră-n prăvălie.
 „Ia uite frate, gândește, după ce că eu mă zbat ca să-i bag mă-sii un ban în buzunar, după ce mă calcă vaca aia tupeistă în picioare, după ce îi dau telefon, doar, doar o pricepe că am treabă iar el ar putea foarte bine să-și sacrifice câteva ore de somn, vine acu’ la mine să-mi rupă sufletu’ cu povești eroice”.
Floricel se scarpină-n cap.
Nu prea-i obișnuit cu astfel de reacții. Tocmai cumnatu’ să-l tamponeze la modul ăsta?! Clipește mai des. Dacă ar fi fost în ring, croșeul ăsta l-ar fi scos din luptă. Greu să-și imagineze că o s-o încaseze așa grav de la blândul conu’ Leonida. Caută un argument care să-l scoată din colț. Bunul simț îi zice s-o lase baltă. Încă de aseară, după ce a închis telefonul, a știut că, la o adică, normal ar fi fost să meargă el cu dosarul la Casa de Pensii. Simțise dezamăgirea din glasul cumnatului. Decide că mai bine tace. Nu că n-ar face față unei dispute verbale, să fie clar. E meseriaș la vorbe. Numai că lasă loc bunului simț și-și face el socoteli că, mai târziu, reculul de azi o să fie, bine, mersi, avantajul lui de mâine. Știe el cum s-o întoarcă.  Urcă-n mașină și  demarează zgomotos. Bine, își zice, o să meargă el data viitoare. Și-o să-i arate berbecului de conu’ Leonida cum se rezolvă o problemă… mama ei de problemă!
Francezu privește pe geamul ușii de la intrare. Ploaia asta de vară a fost pe sufletul lui. A mai răcorit zăduful și i-a oferit un motiv să intre-n clădire. E un prilej bun să fie mai aproape de Mimi. Nu că ar avea porniri adolescentine, a lăsat în urmă aproape patru’șcinci de ani de viață, nu-l mai trec fiorii ca altădat. Îi place femeia, visează că și-ar putea usca izmenele pe sârma ei… numai să-i dea Domnul gânduri bune și să-i scoată prostiile din cap. El n-are inimă să-i spună, dar o să se lămurească ea singură, mai devreme sau mai târziu, că fustangiul ăla de Cornel nu-i de ea.
În spatele lui se deschide ușa biroului. Mimi iese cu ceva hârtii de plimbat. Prilej numa bun s-o privească  urcând scările. Femeie matură, cu toate cele la locul lor.  Se și vede ducându-i cafeaua dimineața la pat.
-          Săru-mâna, tată!
Glasul fetei îl trezește din reverii. E fiică-sa, Georgiana. Inima-i tresaltă, bucuria îi inundă chipul. E viața lui, mândria lui. Frumoasă și deșteaptă.  Părul bogat îi încadrează chipul măsliniu. Ochi mari, gura frumos conturată. Nici nu  zici că-i țigancă.  Francezu se laudă cu fata lui ori de câte ori vine vorba. Tocmai a terminat liceul de asistente medicale și în câteva zile o să încerce să intre la medicină. Neam de neamul lui de țigan n-a visat la o așa situație.
-          Să trăiești! Îi răspunde și-n glasul lui se simte încântarea și surpriza. Ce-i cu tine aici? Ești udă leoarcă, de ce nu te duci acasă să te schimbi?
-          Am fost la Mioara să-i înapoiez o carte. Și m-a rugat să trec pe la Cornel ca să-i dau pulovărul ăsta. L-a lăsat la ea săptămâna trecută.
Trece un nor pe fața lui. Privește în jos, nehotărât. Mioara îi stă în gât. Nu prea înțelege el cum de fata lui e bună prietenă cu stricata aia mică. Că n-are cum să fie altfel dacă “pune botu” la vrăjelile lui Cornel. Ar deschide subiectul, tare și-ar dori să strice relația dintre ele, însă știe că n-ar face decât să-și supere fata. „Lasă, se gândește, Domnu-i mare și bun și-o să-ți limpezească mintea, așa cum a făcut-o și până acum”.
Ca să-nțelegeți cum stau lucrurile, trebuie să vă spun că Francezu a divorțat cu vreo 6 ani în urmă. Fata a rămas cu mama, cum era firesc. Nu-i place să-și aducă aminte. Nimeni n-a înțeles de ce, atunci când i-a venit sorocul, nu a ales o țigancă și s-a însurat cu o româncă. O căsătorie care a supărat multă lume, atât de-o parte cât și de alta.  Divorțul a părut că dă apă la moară celor care cârteau. Plus că toată lumea se pusese de acord: o să fie vai de fata lor, păcat de ea, era premiantă și mare mirare dacă nu s-o pierde, săraca de ea! Poate că chiar s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost socrii lui, niște oameni deschiși la minte, profund atașați de nepoata lor. Că-n nădejdea mă-sii... nici nu vrea să se mai gândească.
-          Ce faci? Întreabă fata sărutându-i obrajii. Și tu ești ud, uite...
-          Ei, lasă, acolo câțiva stropi nu mă omoară. Da’ ea de ce nu i-l aduce? O dor picioarele?
Nu-i place nici de frică nici un fel de apropiere de Cornel. Știe ce-i poate pielea și tare-i e frică să nu-i sucească mințile și fetei lui.
-          Păi tot vroiam să vin eu pe la tine. Mi-a zis Bunu’ să-ți zic că te roagă să treci pe la el, are nu știu ce de reparat pe la baie. Când ai tu timp, a zis. Hai că mai vorbim când mă-ntorc, îi zice fata din mers, urcând scările. Cornel e sus, da?
-          Este, este, unde să fie?! și încearcă să-și înmoaie nemulțumirea din glas.
Francezu rămâne cu gândurile sale.
Socrii au fost singurii oameni care i-au rămas la suflet. Nu i-a fost prea greu să înțeleagă că alegerea fetei lor i-a nemulțumit, ca pe toți cei din neamul lui și-al ei. Numai că au avut destulă minte și suflet  să depășească momentul inițial și să accepte situația. N-a durat mult  și au realizat că țiganul e om adevărat. Dacă ar fi fost după ei, divorțul nu s-ar fi întâmplat niciodată, mai ales că era fetița la mijloc.
Acum relația lor cu Francezu era una ambiguă. Nici în familie, nici în afara ei.
De sus se aude vocea doameni Mimi. Se ceartă cu cineva. „Cine-o fi supărat-o?” se-ntreabă curios Francezu. Ar urca sus, dar nu poate părăsi postul.
-… că n-oi  fi tu vreo prințesă și noi, proastele, să-ți facem ție munca! Pune mâna și completează tabelele și du-le la Registratură!
- Ți-am zis că mi-a dat șeful situația cu dosarele de la sector de făcut. N-am zis că nu fac și tabelele, da’ nu pot azi.
Aha, cu Valerica, va să zică! Altă bleagă picată ca musca în plasa lu’ Cornel.
Sus  gâlceva continuă. Deja vocile au câștigat câțiva decibeli, se mai deschide câte-o ușă de birou și se ițește câte-un cap. De femeie, se-nțelege.
-… și nu e treaba ta să judeci ce face un șef de birou! Vezi-ți lungul nasului, nu fi obraznică. Și să nu crezi că nu știe lumea ce poamă ești! Mai bine-ți vezi de treabă și mai slăbește hârjonelile la servici!
„Hopa! Se-ngroașă!”
Cearta continuă câteva minute bune. Nimeni nu intervine, nimeni nu mai circulă pe holul de sus. Cele două au trecut de faza în care răspundeau, sau încercau să răspundă, coerent unei acuze, preocupate să scoată la iveală care de ce pilă e susținută, să-și arunce în față una alteia năravurile, păcatele mai vechi sau mai noi, ba se aude chiar și numele lui Toni, subiect fantezist, râsul curcilor…
Francezu își face cruce. Mahala, frățioare!
Sus, lucrurile au luat-o razna. Pare-se că femeile sunt gata-gata să se-ncaiere. Moment în care se aude vocea șefului cel mare. Se mai schimbă câteva replici, se dau niște explicații, șeful trebuie luminat, nu-i așa? Numai că șeful nu pare prea dornic să dezvolte subiectul. Le trimite frumușel la treabă, ridică nițel tonul ca să înțeleagă amândouă că n-are chef de dispute și cearta stinge.
Doamna Mimi s-a răcorit.
În capătul holului, Cornel mustăcește, privind pe geam traficul străzii. Știe el ce știe.

8 comentarii:

  1. Savuros si acest episod, Stefan. Chiar daca mai pierd legatura dintre personaje intre doua aparitii, povestea le inlantuie frumos si nu trebuie sa (mai) revin la episodul anterior, ca pana acum.
    Teribil mi-a placut declaratia de dragoste nerostita a Francezului la adresa d-nei Mimi, aia cu izmenele...:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Povestirea ta , capătă un contur din ce în ce mai desluşit , începe să mă captiveze din ce în ce mai mult , Bubule !Numai că de fiecare dată cînd citesc un episod , am avantajul că îmi pot imagina uşor inflexiunile vocii tale . Povestea , are alt farmec , aşa ....

    RăspundețiȘtergere
  3. Bine ca mai reusim sa ne si destindem, dupa incrincenarea din jur. Hazul asta de sistem e din pacate prea realist. Cind te hotarasti sa scoti cartea sa ma cauti, sponsorizez si tu dai un autograf. Si sunt serios aici. Continua...

    RăspundețiȘtergere
  4. Dane, dragă, mai știu vreo două.
    După ce-ți imaginezi că am plecat, sfios, privirea, pot să-ți sugerez doar că mai circulă una prin folclor despre o flatulație străină sub plapuma feciorelnică.
    Pe-ailaltă nu ți-o spun...

    RăspundețiȘtergere
  5. Răducule, mai toată lumea a văzut filmul ăsta. Într-o formă sau alta. Hehehe... poate că vocea potențează cumva subiectul, dar, după cum știi, SISTEMUL stabilește el singur amplitudinea agresiunilor împotriva săracului contribuabil.
    Te crucești văzând că, in acest sens, tot bate record după record.

    RăspundețiȘtergere
  6. Bună seara, Cătălin!
    Ce pot să-ți spun sigur este că povestea asta va avea un final. Aici. Nu-mi place să las lucruri neterminate.
    Mulțumesc pentru credit, mulțumesc pentru impuls.
    Suportul prietenilor e întotdeauna tonifiant.
    Dacă va fi o carte, te asigur că vei ști.

    RăspundețiȘtergere
  7. Compatriotii nostri au avut mereu un spirit al umorului iesit din comun din moment ce au trecut atat de bine prin vremuri tulburi . Sper din toata inima sa nu ne pierdem urmele inainte de marea debarcare . Si mai ales , sa ramanem cu mintile acasa . Valul asta de sinucideri ma ingrozeste !

    RăspundețiȘtergere
  8. Sunt serios cind spun ca particip cu o sponsorizare asa ca ia in calcul.
    Pentru Dan, sinuciderea in final e un act de mare curaj. Un act de mare curaj este sa si vietuim azi. Hai sa ne pastram limpezi macar cu povesti de genul celei de mai sus. Un fel de risu'-plinsu' tipic. Doar aici apreciez democratia netului. Altfel, mi se pare o porcarie

    RăspundețiȘtergere