miercuri, 27 aprilie 2011

SISTEMUL... la treabă II

Partea III
...
Poate că, odată și-odată va pune capăt singurătății. Dacă n-o fi să fie cine vrea ea, poate că va fi Francezu, poți să știi?! Ce dacă-i țigan? Nu sunt mulți români ca el, toată lumea știe.
-          Ce mai faceți? Vreți covrig astăzi, doamna Mimi? 
-          Ooh, nu, mulțumesc! Am mâncat acasă, nu mai vreau. N-o să i se confeseze că o chinuie imaginea colăceilor  de pe coapse și rochiile care-i tot „intră la apă”.
„Valerica! Scârba dracu’!
Ce mare rahat că ai douăjdoi de ani, că stau blugii frumos pe tine și-ți poți permite să nu porți sutien? Asta îți dă dreptul să călărești  orice bărbat îți iese-n cale? Chiar și la serviciu?! Las’că nu uit. Și nu iert!”
Are biroul la parter. Își stăpânește cu greu pornirea să urce la etaj. Lasă… mai târziu. Tânjește cu toată ființa ei să-l vadă, să-i audă vocea, dar încă nu poate scăpa de amăreala imaginii lui și-a scârbei… 
N-a fost o zi grea.  
-          Vai, ce pantofi frumoși! exclamă Valerica. De unde i-ai luat? Cât ai dat pe ei?
Doamna Mimi simte cum i se urcă la cap. „Mori, scârbă!”
-Habar n-am, i-am primit, îi răspunde cât mai relaxat, sperând că ura adâncă nu răzbate dincolo de înțelesul vorbelor.
- Îi tot zic să nu-mi mai aducă dar nu vrea să-nțeleagă, dragă! Nici nu am timp să le port.
Personajul subînțeles e Toni. Nu l-a văzut nimeni până acum, dar toată lumea știe că e un domn care locuiește „afară”, ba la Milano, ba la Munchen, funcție de cerințele serviciului. Vine regulat în țară, atunci când dorul de ea, doamna Mimi, nu-i mai dă pace. Evident, toate țațele de la birou își dau coate. „A luat-o razna rău, cine dracu-o crede?!”
N-a fost o zi grea.
De fapt, ziua e așa cum ți-o faci, știe ea prea bine.
Dacă are chef de muncă, atunci ia la purecat, pe bune, dosarele și le pune rezoluția corectă. De obicei n-are… 
Sistemul are regulile sale, nu te apuci s-o iei razna, de capul tău, numai pentru că într-o zi ți se pare că cel de dincolo de ghișeu/birou/masă are drepturi. Ori că ți se năzare, așa, la prima înfățișare, că nu-i mai trebuie nimic la dosar. Normal că nimeni nu poate să vină cu un dosar corect întocmit. Practic, nici nu există așa ceva. Nici o lege nu e clară, toată lumea știe.  Lucru pentru care toate legile au nevoie de instrucțiuni de aplicare. O brambureală fără noimă! Numai bună ca să-i jumulești pe țugulani. Floare la ureche să le tot ceri câte un act, câte un aviz ori o adeverință adițională. Câte unul mai mârâie, dar amuțesc după ce-l trimite să citească hârtiile cu indicații de pe pereții instituției de STAT. De cele mai multe ori, țugulanul cedează și se poartă corect, favorabil adică.
  I s-a mai  întâmplat chiar ca unul sau altul dintre petenți să-i lase o așa bună impresie încât să nu le pună bețe-n roate deloc. Rar, e drept. Adică, să ne-nțelegem, nu vorbim de ăia care „dau”. Alea sunt cazurile favorabile. În termeni tehnici,  evoluție favorabilă este când lucrurile merg de la sine iar cei care vin cu dosarele sunt oameni bine crescuți. Nu vin „cu pretenții dar fără atenții”.
 Ăia rezolvă dosarul de la a doua vizită.
Sigur că nu trece nici un dosar „din prima”. Mă rog, se mai întâmplă, dacă e să fim corecți, însă doar când dosarul e trimis „pe filieră” .  Și șefii au familiile lor, prietenii lor… obligații. Nu poți să-i bagi p-ăștia în Sistem și să le aplici, așa, de-a valma, regulile. Că te pomenești, Doamne ferește, că se apucă Sistemul să-ți aplice și ție regulie. Pe bună dreptate, la o adică. Cine ești tu să te opui?!
Intră cel de-al nouălea petent. Conu Leonida.  E a doua sa „înfățișare” cu dosarul mamei soacre. A treia vizită la pensii, care va să zică. Prima oară doar s-a informat. Inițial a întocmit dosarul după cum scria în nu știu care hârtie de pe peretele interior al instituției. Evident, n-a fost bine. Mai trebuia o adeverință.
Conu Leonida e, trebuie s-o recunoaștem, mulțumit de ritmul în care se rezolvă azi dosarele. Nici n-a trecut o oră și i-a venit rândul să intre.
-          Bună ziua! zice el politicos, nițel adus de spate, cum se cuvine într-un astfel de loc.
-          Mda… Ia să vedem… și doamna Mimi ia dosarul la purecat. Conu Leonida stă în picioare, la oarecare distanță de marginea biroului.
-          Vouă v-a oprit apa caldă anul ăsta? Întreabă doamna Mimi răsfoind hârtiile din dosar, fără să-și ridice privierea.
-          … îîî… eu stau stau la curte… bâlbâie conu Leonida surprins maxim de întrebare.
-          Nu cu dumneavoastră vorbeam, ripostează ea oarecum iritată.
Ce dracu’, doar n-o să facă acum conversație cu toți cei care-i aduc dosare! Cât de proști pot fi?!
Și se-ntoarce spre o colegă de birou:
-          La noi se oprește pe-ntâi pentru 21 de zile. Iar trebuie să tot încălzesc oale de apă, tu... că doar n-o să ies nespălată din casă, îți dai seama...
-          Trei săptămâni? La noi n-au ținut niciodată reparațiile mai mult de 14 zile, răspunde colega.
Conu Leonida dă din cap.
Nu știe cum ar fi mai bine. Să se amestece-n discuție? Otrava asta roșcată (doamna Mimi) e mai acră decât vinul oțețit. Să le spună că are un vecin care lucrează la RADET și știe el în ce constă reparațiile astea? Ar fi de bine? Sau mai bine-ar fi să tacă?
Optează pentru a doua variantă. Cum îi zicea Floricel, și cel mai prost dintre proști pare deștept când tace.
-          Azi am venit cu tramvaiul, tu, continuă doamna Mimi. Se-ghesuie ca proștii, n-au pic de respect, miros urât de la prima oră… de-aia ne și opresc ăștia apa caldă, or fi zicând că de, nu ne spălăm, nu ne trebuie, hahaha...! și doamna Mimi râde satisfăcută de raționamentul ei inteligent.  
-          Ei, nu… sunt vechi țevile, se mai strică pompele, se mai schimbă garniturile… îngaimă conu Leonida... „ptiu, mai bine tăceam” continuă el în gând văzând privirea rece a doamnei de dincolo de birou.
-          Nu aveți cutare certificat, îi spune doamna Mimi vădit preocupată de hârtiile din dosar.
-          Păi… data trecută nu mi-ați zis… se îmbufnează brusc conu Leonida, supărat pe el însuși.
Nu putea să tacă dracului din gură?! Se dă el deștept cu țevile și pompele ălora...
-          Îmi pare rău, n-am ce să vă fac! Dosarul nu-i complet. Următorul! strigă ea suficient de tare pentru a fi auzită de afară.
-          Păi… cum așa?! mă dați afară, pur și simplu?! Spuneți-mi măcar ce e ăla și de unde trebuie să-l scot, cine trebuie să mi-l dea.
Conu Leonida ridică nițel tonul. Ar face scandal, dar toată lumea știe că, la o adică, te cerți singur. Știe el bine care ar fi rezolvarea dar s-a săturat să tot „dea”. Vrea să rezolve chestia asta fără ciubuc, mama ei de moștenire cu turban!
-          Sunt afișate toate datele afară, domnule! Noi nu suntem birou de informații. Nu de asta suntem plătite, avem altă treabă. Dar… continuă doamna Mimi concesivă, ca să nu ziceți că avem ceva cu dumneavoastră, uite, certificatul acesta se referă la dreptul de moșteninre al soției, după moartea soțului… și-i dă bietului Leonida o explicație care, bineînțeles, mai mult îl încurcă. Următorul!
Conu Leonida iese. Acum a înțeles de ce se rezolvă atât de eficient dosarele. Și cum se face că majoritatea celor care ies din birou vorbesc singuri. Vorbesc urât, știți voi…


Cam pe la ora când conu Leonida era poftit afară din biroul doamnei Mimi, Floricel începuse să se plimbe pe baltă. Nu prea mai mergea. După startul plin de speranțe, cu o frumusețe de ciortan și vreo 5-6 carași prinși în mai puțin de-o oră, ceva s-a sucit. A mai stat o juma’ de oră pe același loc, a mai momit nițel... nimic. Nici un țac. Cu părere de rău, a tras ancorele și s-a mutat pe alt loc. Balta de la Dridu e imensă. Avea de unde alege, la o adică. Știa el câteva locuri, praguri, unde, în alte dăți, a prins pește la greu.
Azi ceva nu-i în regulă. E la al treilea loc, stă de aproape o oră aici și pare că toți baboii s-au ascuns. Se cam plictisea, a început să caște. Sculat de cu noapte, dormit doar 4 ore... normal că-l ajunge oboseala. Altceva era dacă trăgea peștele, se-nțelege. În cele din urmă, decide că nu i-ar strica vreo oră de somn. Aruncă ceva momeală, ca să aibă baboiu’ ce ronțăi în caz că se-ndură să dea pe-acolo, își face loc în barcă și se-ntinde satisfăcut. Habar n-aveți ce dulce-i somnul legănat de valuri!!
S-a trezit când primele picături i-au stropit obrazul. Între timp, legănatul molcom se transformase într-un tangaj adevărat, valurile creșteau de la un minut la altul iar Floricel realiza că a fost cam neinspirat mutându-se în larg, undeva la vreo 5-600 de metri de locul unde lăsase mașina pe mal. Ploaia s-a întețit repede, cu picături mari venind pieziș, purtate de vânt. A tras repede ancorele în barcă și a început să vâslească vîrtos, luptându-se din greu cu valurile mari și vântul din ce în ce mai intens. Și, ca să fie ghinionul complet, vântul îi bătea cum e mai rău, din lateral. O, Doamne, dă-mi putere! se rugă Floricel, disperat. O singură dată mai văzuse o furtună așa de teribilă. Pe vremea aia era militar, la malul mării, era noapte, el privea totul din cazarmă, pe geam, valurile mari cât casa măturau  țărmul, copacii se unduiau gemând sub vânt, era frumos, frumoos...! privit dinăuntru. Natura ne mai amintește, din când în când, ce insignifianți suntem, cugeta el atunci. Gând mai banal decât banalul însuși, dar, frățioare, e altceva când banalitatea asta te izbește-n freză. Acum trăgea din răsputeri, opintindu-se în vâsle, temându-se că un val mai arțăgos ar putea să-l răstoarne. Știa că, la o adică, ar fi trebuit să pună botul bărcii perpendicular pe val, însă asta l-ar fi îndepărtat de locul unde avea mașina. Hotărâse să riște, trăgând speranță că o să aibă noroc...
Ajută-mă, Doamne! și se opinti mai abitir în vâsle. Întoarse capul, ca să verifice direcția și cât mai are pân’la mal. Parcă stă pe loc! Disperarea îi dă puteri. Îi trecuse prin cap, la un moment dat, să se lase-n voia valurilor și să iasă pe malul opus. N-a vrut să-și urmeze gândul, să aleagă calea cea ușoară. Fie ce-o fi! și-a zis, hotărât să nu cedeze. 
Nici nu știa de când se lupta cu valurile când s-a rupt o  vâslă. Întoarce capul, măsurând distanța până la mal.  Mama mă-sii, mai avea puțin, 20-25 de metri. Până s-a dezmeticit, până a ajuns la botul bărcii, până a luat poziția de vâslit ca la canoe, cu o singură vâslă, vântul l-a mai împins înapoi cu încă 10-15 metri.
Dar a reușit. A ieșit la mal acolo unde a vrut el, nu acolo unde vroiau vântul și valurile. Simțea nevoia să urle. N-a făcut-o. Stors de puteri, a tras barca pe mal și s-a întins pe bancheta mașinii. Respira greu, nu-i ajungea aerul. I-au trebuit minute bune să-și revină. Privea vijelia de-afară și parcă retrăia noaptea aceea, la mare, când părea că iadul cu toți diavolii răscoleau marea și chinuiau copacii. Acum îi dădea mâna să zâmbească. Era pe mal, în mașină, în siguranță.

7 comentarii:

  1. Bubule , sa traiesti ! Bine ai revenit , cu foiletonul tau ca am inceput sa-mi reamintesc personajele ...bineinteles ca m-am uitat putintel si in primele, scrise de tine .
    Imi place mult de doamna Mimi ca se tine pe pozitie si intra la cura de slabire . Se tine tare si la munca si-l intoarce iar pe bietul Leonida sa-si perfectioneze dosarul . Sistemul ii va fi recunoscator . Floricel insa , in loc sa se distreze , are parte de-o zi infernala ; de el imi pare sincer cel mai rau . Mi-l imaginez cu rama rupta si-l am in memorie pe Patzaichin intr-o finala la canoe , cand a vaslit pe ultima suta cu un crampei de pagaie si tot a castigat aurul . Acela , un mare luptator roman . Ca si romanul Boloni . Tot sa ne mandrim cu ei !

    RăspundețiȘtergere
  2. Hehehe... pui de daci!
    Toate bune, ai grijă de tine!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ştefan, ce mă bucur că ai revenit la literatură!
    Dar m-ai pus îm încurcătură... şi eu a trebuit să mai răsfoiesc episodele din urmă, precum Radu, să mi le aşez din nou în ordinea firească dinaintea ochilor (minţii, evident). Am citit pe nerăsuflate, dar, ca orice mare autor, ştii să întreţii suspansul. Normal, sunt curios peste poate de înlănţuirea şi conexiunea finală a tuturor personjelor. Bine, conu' Leonida şi doamna funcţionară sunt personaje uşor identificabile în viaţa de zi cu zi a fiecăruia dintre noi.
    PS Când vei publica romanul, voi fi printre primii care se vor aşeza răbdători la rând, pentru autograful autorului. Printre bliţuri, editori, enterteinăriţe etc. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Sa traiesti , Bubule !
    Daca vrei una tare despre daci , treci pe la amicul nostru comun , Dan Ioanitescu .
    http://buriculpamantului.blogspot.com/

    RăspundețiȘtergere
  5. Salut, Dane!
    Hehe... încerc să-mi imaginez evenimentul. Partea cu enterteinărițele îmi place cel mai mult. Tentant, ia să mă mobilizez eu!...

    RăspundețiȘtergere
  6. Mulțumesc, Radule! L-am citit. Excelent! Parcă mi-ar fi citit gândurile.
    Apropo, am citit și postarea ta ultimă, inspirată, așa cum ziceai, de articolul lui Dan. Desigur că am un comentariu, o să-l vezi acolo, la locul lui.

    RăspundețiȘtergere
  7. Buna dimineata , Bubule !
    Si mie mi se pare o apreciere a realitatii , teribila , mi-a placut punctul lui de vedere care stiu ca concorda cu al tau , dar vreau sa-l mai incit oleaca ...:)))))))

    RăspundețiȘtergere