sâmbătă, 19 martie 2011

SISTEMUL... personajele

Partea unu: personajele

Dacă trecură atâția ani și tot nu mi-a trecut obida, înseamnă că-i musai să-ți spun și ție. Numa’ răbdare să ai, că ți-oi zice-ndată.

Doamna Mimi se întinde, răsfățat, către capul patului. Pipăie tablia lăzii, căutând să pună capăt bâzâitului agasant al telefonului-deșteptător care-i curmă visul. Pipăie odată, de două ori și, în cele din urmă, butonează ce trebuie. Bâzâitul încetează iar ea strânge pleoapele cu îndărădnicie și se cuibărește în poziția aia în care confortul interior e maxim. Nu vrea să renunțe așa, fără luptă, la una dintre cele mai intense trăiri care i-au fost dăruite în ultima vreme. Soarta nu prea-i oferă bunătăți, așa că-i musai să apuce cu amândouă mâinile ce i se dă. Zilele-s  anoste. Și dac-ar fi vorba doar de zile… Doar când și când,  în unele nopți, are parte de ceva acțiune. Oh… nu pe viu!  Acolo, în planul doi al existenței, după ce adoarme adânc și transcede din rolul cenușăresei cotidiene în cel al prințesei diafane care stârnește pasiuni aprinse.
 N-are noroc. Nici nu se aștepta. Nu înțelege cum alții pot adormi la loc și reiau visul exact de-acolo de unde s-a întrerupt. Mama ei de viață! Prea le dă unora din plin iar alții…

Cornel mârâie amenințător.
 „Cinci minute!!”
Mai vrea cinci minute de somn, nu mai mult. Ce-i așa greu de priceput?!
În prag, mamă-sa nu pare impresionată. De ce-ar fi?  E același ritual căreia  îi face față în fiecare dimineață. Mai întâi, îl strigă din ușă. „Scoală, mamă, e șase!”.  Rareori acest prim semnal dă roade. Nici o reacție. Ar putea să treacă direct la etapa a doua. Aceea a zgâlțâitului energic combinat cu amenințarea că-l lasă în plata Domnului, n-are decât să doarmă ca bou’ pe coadă, să-l dea și ăștia afară. După care, dat fiind că singurul lucru care se schimbă, de cele mai multe ori, este partea pe care se întoarce Cornel, iese bomănind, târșâindu-și papucii. Sigur, n-o lasă inima și se întoarce după o vreme.  E mereu același joc. Ea deschide ușa, strigându-i din prag, el mormăie, refuzând să se scoale, protocolul intră în secvența următoare, aia în care îl zgâlțâie când mai tare, când mai cu milă, după care ea, chipurile, renunță cu un  „de cap să-ți fie!” și revine după vreo 10 minute.

Francezu’ n-are probleme cu sculatul. Adică, vreau să spun, cu trezitul din somn. Nu că nu l-ar mai trage ața să mai fure căteva minute, când aude soneria ceasului clopoțind ca bezemticu’. Da’ n-are norocu’ unui al doilea suflet în așternut și nici mă-sa nu-l dă jos din pat când e cazul. Eeh... colegul lui, Cornel, se tot plânge  pe chestia asta, tâmpitu’! Ce n-ar da el să mai audă vocea mamii…
Soneria-l trezește.  Ce-i aia voce de gagică care-ți șoptește, suav, că „este timpul să vă treziți!?” Cum dracu’ te-ar putea trezi mesajul ăsta care te face să visezi la toate cele?! Nu, nene. El nu pune telefonul să-i sune, are un ceas d-ăla vechi, cu un ciocănel care-și face, conștiincios, cursa între două clopoțele. Ceasul lui de la tataie poasă trezească o garnizoană. Și nu-l ține niciodată la o distanță unde l-ar putea ajunge cu mâna. Așa încât, vrând, nevrând, coboară din pat, blochează  soneria ceasului și ia drumul băii.

În povestirea noastră mai au loc fix trei personaje.
Următorul e, să zicem, Conu Leonida. N-are nici o treabă cu reacțiunea, să punem lucrurile la punct de la-nceput. De fapt, dacă e s-o dăm pe-a bună, nici nu-l cheamă așa. Putea, la o adică, să-l cheme domnu’ Nelu. Sau nea Gigi. Sau Virgil. Așa că e bine așa, dă-o-ncolo...
Conu’ Leonida, cam ca majoritatea celor care trag de ața care le-a fost dată, se desfășoară deplin pe două planuri: muncește de-i sar capacele în plan tehnic (că d-aia Leonida, de la ăla cu muzeul bre!), adică pune o pâine pe masă bibilind mașini și, în plan secund, din ce bani îi prisosesc, tot scormonește după adrese de vacanță care de care mai tentante, mai exotice, mai avantajoase. Ai zice că, după ce șurubărește pe sub mașinile alea, miroase praful de pe roți și trage concluzia: „Croația! La vară mergem acolo!!” . Adică el și familia, se înțelege. Da’, mă rog, nu despre vacanțe-i vorba.
Conu’ Leonida nu-i un coate-goale. E om serios. Nevastă, copil, ba chiar și soacră pe lângă casă.
Așa că, în ziua cu pricina, dat fiind că soacra se bazează temeinic pe el, Conu’ Leonida  s-a sculat de cu noapte, ca să depună, care va să zică, la pensii, dosarul soacrei. Ea era pensionară, mă-nțelegi, da  s-a trezit onor Statu’ Român (Să Trăiți!) că are datorii la săracu’ socru' lu' Conu’ Leonida. Și cum el nu mai era, Domnul să-l țină de-a dreapta Lui, se cuvenea să dea datoria urmașului, vezi bine.
Și iată-l pe Conu’ Leonida cu dosarul sub braț, trântind poarta-n urma lui. Nu-i plăcea nici de frică drumul ăsta pe la oficiu, mama lor de hârțogari! Știa el ce știa.

În vremea asta, pe o baltă de pe lângă capitală, musiu Floricel medita, cu ochii pironiți pe plută, la cât de frumoasă-i viața. Numa’ ce văzuse, a nu știu câta oară vara asta, soarele ițindu-se pe după culme, încă mai avea în nări aroma cafelei băute cu noaptea-n cap în mașină, în drum spre baltă și, pe lângă asta, ziua se arăta a fi nu numai frumoasă, ci și fructuoasă. Avea deja vreo trei baboi în traistă. Ptiu, să nu cobească! Altminteri, să tot trăiești,musiu Floricele. De muncă grea n-ai avut parte, tot tragi spuza vieții pe turta ta și-i mai și scoți din pepeni pe alții cu aerele tale. Nu că ai fi băiat rău, în general, da' ne  cam obosești.  Că n-oi fi tu ăla care le știe chiar pe toate. Ce să-ți spun, s-or fi terminat deștepții și ne-am pricopsit cu tine!...

Președintele se întorcea de prin cele străinătățuri. Ei, uite personaj, ca să știți!
Pentru că chiar despre el e vorba, de-adevăratelea. Avion prezidențial, susur de motoare Boeing, pe tăvile de protocol ce-ți dorește inimioara! Și, totuși!
Totuși, Președintele e cătrănit. Privește abătut pe fereastra aia mică, își scarpină barbișonul donchihotesc, își drege glasul ăla spart și conchide: „M-a învins sistemul!”
Păi ce mama dreaku, bre dom Președinte, mata chiar credeai că le-o tragi barosanilor? Adică gândeai că, dacă ascunzi în nădragii cu care ai venit la Cotroceni amărâta aia de forfecuță de unghii, o să poți tăia odgoanele care te ancorează de interesele ălora? Haida de!

Și gata. Ăștia sunt.
Ce-i cu ei? Vă spun, da nu acuma, că-i târziu tare și nu-mi mai arde de povești.
Poate mâine, de-om fi sănătoși.

Ștefan, 
19.03.2011


click pentru urmare... 

6 comentarii:

  1. Ciudat, că-ţi aduci aminte acum de un personaj uitat demult şi intrat în folclor ...
    Chestia este că alţii nici nu-şi pun problema să taie (cu forfecuţa, sau cu altceva) odgoanele cu care sunt legaţi de anumite interese, pentru că ei sunt acolo tocmai pentru a servi acele interese ...

    RăspundețiȘtergere
  2. Mimi sau Cornel, Leonida , Floricel , si Cioculetz malaietz, fac deliciul povestirii tale , care vad bine , Bubule , va continua ...Ea face parte dintr-un ciclu fara inceput si fara sfarsit , asa cum ii sta bine unei opere de arta ...pai ce mama lui peste prajit ? Fatzetele sub care vad eu continuarea , sunt nenumarate . Dar , le astept cu nerabdare de la tine ...Mi se pare un serial tare ! Trage la tzinta , nu mai sta pe ganduri ! Poate se trezesc din amortzire si se apuca de treaba ....
    N-ai sa vezi !

    RăspundețiȘtergere
  3. Interesanta poveste. Astept cu nerabdare inlantuirea intamplarilor si intersectarea personajelor in continuare, inca nu m-am prins de toate conexiunile invizibile, doar autorul ni le poate releva.
    Doar te mai rog sa nu ma lasi prea mult in asteptare urmatorului episod al foiletonului.

    RăspundețiȘtergere
  4. Costi, de-ar fi folclor... Dar, din păcate, e cartea de istorie.
    Apropo de istorie, tot ne e dat, mama ei de soartă, să trăim perioade lungi sub semnul lui Caragea Vodă.

    RăspundețiȘtergere
  5. Răducule, cică noi trăim într-un univers anume. Ar mai fi, în paralel, o mulțime de alte univesuri. Totodată, în universul nostru, am putea evolua în enșpe, cum să le spun, modele de viitor, că „viitoruri„, chiar dacă o fi corect, sună cam nașpa.
    „Nasc” greu, mai ai răbdare.

    RăspundețiȘtergere
  6. Dane, salut!
    O să-ți zic la ureche: e un fapt real pe-aici, încărcat cu semnificații, mi-a fost greu să-l relev fără floricele. Muncesc, sper să nu dureze prea mult.

    RăspundețiȘtergere